Un neanderthalian extraterestru?

Mă întorc acasă după o zi foarte grea de muncă. Am întâlnit azi o sumedenie de oameni care nu au în minte decât să li se facă pe plac, care sunt în stare să calce în picioare pe oricine și asta doar pentru ca ei să aibă 5 minute de satisfacție care nu va lăsa asupra sufletului lor niciun fel de efect de durată.

Sunt mâhnită și nici măcar weekendul în care practic am intrat deja - e vineri azi - nu îmi mai dă fiori ca altă dată. Încerc să mă amăgesc cu o plimbare prin mall-uri mâine, sau poate și mai bine, prin magazinele de flori și plante de apartament. Pe asta nu am mai făcut-o de mult... Totuși, nu prea merge. Mereu îmi amintesc de ziua de azi și de frustrările pe care mi le-a stârnit, de oamenii... neoameni pe care i-am întâlnit și de situațiile nasoale - unele dintre ele chiar umilitoare - de care am avut parte.

Când ajung în fața blocului, locul meu de parcare era luat. Ce m-a deranjat era că acesta este un loc de parcare în care se intră destul de greu, iar peste drum - mă refer la un drumeag îngust - se poate parca oricând și nu e vreun loc de parcare revendicat acolo. Claxonez de vreo trei, patru ori, după care îmi aprind o țigară - situație specială, se cere renunțarea temporară la țigara electronică - și aștept... cam 20 de minute. Claxonez din nou. Nimic. Ies din mașină și, cu tupeu, scutur bolidul parcat pe locul meu. Până nu-i trag un șut în anvelopă nu se întâmplă nimic. Apoi începe să urle alarma.
Din blocul de vis-a-vis - culmea, acolo unde se putea parca fără ca cineva să revendice ulterior locul - iese un malac de om, unsuros la gură și cu gura plină de mâncare. „Hoooo, fă, că viu amu”, strigă el. Ce? „Fă”? Interesant. Îmi mai aprind o țigară și mai aștept... tot vreo 20 de minute. Până una-alta, am pierdut deja oo oră din weekend așteptând un neanderthalian cu permis de conducere și bolid să se hotărască să-și mute mașina de pe locul meu de parcare. Surprizele nu se opresc aici. Pentru el „amu” nu înseamnă ce pentru mine ar însemna „acum”. După ce am mai petrecut o oră așteptându-l, am parcat mașina în așa fel încât să nu mai încurc treburile nimănui - nimănui, cu excepția neanderthalianului, evident - și am plecat în casă. Am uitat de mașină, copleșită de evenimentele din timpul zilei și de un apel pe care l-am primit de la tata... altă poveste, în fine.
Sâmbătă dimineața, hotărâtă să-mi petrec weekendul, după cum spuneam, prin magazine, am ieșit și... surpriză: mașina mea era vandalizată. Înfiorător. Toate geamurile sparte, cauciucurile tăiate, iar prin mașină își făcuseră deja cuib niște câini comunitari. Foarte interesant, mașina malacului nu mai era pe locul meu de parcare.
Din păcate nu i-am luat numărul - nu aveam idee ce urmează să se întâmple. Am localizat cu poliția apartamentul în care își făcuse remarcată prezența, dar doamna în vârstă și foarte drăguță care ne-a răspuns la ușă ne-a descurajat și pe mine și pe cei doi reprezentanți ai forțelor de ordine. Nu, doamna în vârstă nu știa de nimeni care să corespundă descrierii, nu avea și nici nu avusese pe nimeni în casă în ultimele zile. „Poate la alt etaj”, m-a încurajat unul dintre polițai... Nu, era la etajul 3. Am verificat și la 2 și la 4, dar fără succes, în plus nimeni nu a văzut pe cineva care să corespundă acelei descrieri. Asta e, am halucinat, dar mașina mea? Ce naiba?
Acum aștept răspuns de la compania de asigurări... Sper, dar puțin, puțin de tot.